Why Small Groups?/Fellowship Rediscovered/ro

From Gospel Translations

 

Chiar în inima oraşului Charleston, din Carolina de Sud, se poate vedea o clădire veche a unei biserici. Are vitralii luminoase, care scot în evidenţă solemnitatea zidurilor trainice, din cărămidă roşiatică. Înăuntru, scene cu Isus şi alte personaje din Sfintele Scripturi veghează din chenarele lor cu vitralii, învăluind în lumină locaşul de închinare. Altarul sculptat se înalţă înspre tavanul boltit. Cei care au făcut designul şi au construit acest locaş de închinare au fost deosebit de atenţi la detalii. Deasupra porţii de la intrare, încrustată în cărămidă, este o cruce – simbolul şi esenţa creştinătăţii de 2000 de ani încoace.

Însă vremurile s-au schimbat,iar nevoia oraşului Charleston de a avea un locaş de închinare a fost înlocuită, în zona aceea favorabilă turismului, cu o alta: aceea de a avea un restaurant luxos într-un spaţiu cu potenţial ridicat. Aşadar, azi fosta Church of the Redeemer (rom.: Biserică a Mântuitorului) a devenit Mesa Grill (rom.: Grătarul Mesa). Denumirea bisericii, săpată în placa de marmură de la intrarea dinspre stradă, arată de parcă cineva ar fi încercat să o distrugă cu explozibil. În chenarul de sticlă în care se obişnuia să se posteze anunţurile cu activităţi şi predicile, săptămână după săptămână, tronează acum meniul zilei. Acolo unde erau înainte băncile din lemn masiv care umpleau sala principală, îşi fac loc separeuri cu mese, printre plante impresionante adunate în glastre decorative. Atmosfera este animată de muzică rock; Sting l-a înlocuit pe Handel, aşa cum nachos (n.tr. bucăţele de tortilla,un fel de cipsuri crocante, glazurate cu brânză şi condimente) a înlocuit pâinea de la Cină sau de la comuniune. Niciunul dintre patronii localului nu par să fie deranjaţi în vreun fel de neconcordanţele evidente ale locului.

Să redescoperim părtăşia biblică

Aşa cum ne sugerează titlul capitolului, prezentăm în cele ce urmează un eseu pe tema părtăşiei, iar povestea cu Mesa Grill este o metaforă adecvată, spun eu, menită să ne ajute să înţelegem ce s-a întâmplat cu frumoasa practică a relaţiilor din biserica creştină a zilelor noastre.

Am păstrat termenul, ambalajul, dar i-am schimbat înţelesul, aşa încât nu mai reprezintă nici pe departe ceea ce însemna el atunci când a fost inventat de către Cel care l-a definit.

Părtăşia e ca biserica aceea veche. Oamenii au început să folosească termenul pentru a descrie modalităţi de relaţionare care nu au fost menite de la început pentru această atât de importantă adunare a sfinţilor. Şi pentru că Dumnezeu este Cel care a inventat practica respectivă, am face bine să o folosim aşa cum a gândit-o El - fiindcă Dumnezeu nu are de gând să scoată părtăşia la tarabă, să vadă cine dă mai mult, cine-i mai schimbă faţa. Vă aduceţi aminte ce s-a întâmplat atunci când Isus a descoperit că Templul era folosit pentru a aduce câştig?

Ce nu este părtăşia. Tratând-o cu neglijenţă, credincioşii au redefinit părtăşia pentru a o face să însemne orice formă de relaţionare prietenească, umană – mai ales în cazul în care stabilim o relaţie cu cineva şi descoperim că avem interese,experienţe sau puncte de vedere comune. Mie îmi place mişcarea în aer liber. Câteva dintre activităţile mele favorite sunt căţăratul pe munte, trasul la canoe, pescuitul. Când dau peste cineva care ştie, ca mine, ce mare plăcere îţi provoacă mersul pe poteci şi cărări de munte, pe drumuri neumblate sau prin parcuri sau rezervaţii naturale sau care a coborât în canoe pe apele învolburate ori poate cunoaşte fiorul pe care-l simţi când tragi de undiţă şi ştii că ai prins un biban, cu siguranţă că ne lăsăm prinşi într-o conversaţie animată şi prietenoasă. Însă aceasta nu este părtăşie.

Dacă petrec timp cu un frate în Domnul,jucând volei, vorbind politică sau analizând sinusoida acţiunilor de la nu-ştiu-care franciză, se poate că ne vom simţi extraordinar împreună, şi prietenia noastră se va adânci. Dar în niciuna dintre ocaziile amintite nu am avut părtăşie. Daţi-mi voie să duc lucrurile mai departe.

Părtăşia nu înseamnă, neapărat, a merge la un studiu biblic împreună cu cineva, a avea o poziţie doctrinară similară sau a participa la o conferinţă creştină cu bărbaţii, la care emoţiile sunt puternice, iar pasiunile înalte. Părtăşia nu se realizează într-o şedinţă de „terapie de grup”, în care participanţii îşi dezvăluie gândurile cele mai mârşave – nici chiar dacă cineva din grup este creştin şi aduce o Biblie la întâlnirea aceea. De fapt, se poate să avem chiar o familie de credincioşi, şi totuşi soţul şi soţia să nu experimenteze împreună părtăşia.

Am auzit de multe ori credincioşi plângându‑se că relaţiile lor sunt superficiale, şi nu ştiau de ce. Ceea ce ei nu reuşeau să înţeleagă este că, deşi toţi credincioşii sunt implicaţi în relaţii, nu toate relaţiile acestea includ părtăşie. Atunci când avem părtăşie Dumnezeu ne oferă un dar preţios, dar adesea neglijat – un anume tip de relaţionare umană creată şi păstrată exclusiv pentru copiii Lui. Dacă Dumnezeu consideră că părtăşia este atât de importantă, ar fi bine să aflăm ce înseamnă ea!

Ce este părtăşia.Părtăşia este o experienţă unică de relaţionare creştină. Nimeni, în afara celor care sunt născuţi din Duhul, nu poate cunoaşte părtăşia – ceea ce înseamnă că este tragic atunci când o neglijăm.

Cuvântul „părtăşie”, aşa cum apare în Biblie în engleză, este traducerea din limba greacă a cuvântului koinonia. Chiar simpla pronunţie a termenului trimite la „comunitate”, şi aşa şi trebuie, pentru că rădăcina lui este chiar koinonia. Dar ce trist să constatăm că politicienii şi sociologii au redefinit cu succes termenul, astfel încât „comunitate” a ajuns să însemne „un grup cu interese speciale”, aşadar avem nevoie de mai multe cuvinte pentru a ajunge la înţelesul lui. Aici ne ajută versiunea Revised Standard Version. Aici koinonia se traduce prin „părtăşie”, dar şi prin „participare/legătură”, şi „împărtăşire” (în versetele de mai jos cuvintele amintite au fost scrise în italice, pentru a fi scoase în evidenţă).

„Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii, şi în rugăciuni.” (Fapte 2:42)

„Deci, dacă este vreo îndemnare în Cristos, dacă este vreo mângâiere în dragoste, dacă este vreo legătură a Duhului, dacă este vreo milostivire şi vreo îndurare,” (Filipeni 2:1)

„Îl rog ca această părtăşie a ta la credinţă să se arate prin fapte, care să dea la iveală tot binele ce se face între noi în Cristos.” (Filimon 1:6)

Ce este părtăşia, în definiţia Noului Testament? Tocmai aceasta: a avea parte/a împărtăşi împreună din viaţa şi adevărul lui Cristos, participare făcută posibilă prin Duhul Sfânt, prin unirea noastră cu Cristos. Părtăşie înseamnă a împărţi cu alţii, a avea în comun, la cel mai profund nivel al relaţiilor umane – e experienţa/trăirea noastră cu Dumnezeu Însuşi.

A lua parte împreună... viaţa şi adevărul... a împărţi sau împărtăşi cu alţii... legătură... relaţie...experimentarea lui Dumnezeu – aceste expresii adună experienţa creştină unică numită părtăşie. Ocaziile în care poţi să te îndrăgosteşti, să te căsătoreşti, să procreezi, să urmăreşti să-ţi faci o carieră, să faci bungee jumping, să joci baschet sau să faci şcoală sunt puse la dispoziţia oricui le vrea, în general. Însă părtăşia le este rezervată doar credincioşilor, doar ei o pot experimenta. Chiar şi numai din această cauză, această calitate unică a existenţei creştine ar trebui să o considerăm foarte valoroasă. Ar trebui să ne luptăm să o înţelegem cât mai bine, pentru a putea să-i exploatăm valoarea la maximum. Dorinţa mea cea mai sinceră este ca acest capitol să te determine să cauţi o experimentare şi mai profundă a părtăşiei adevărate.

Începe cu Dumnezeu

Părtăşia cu Dumnezeu este preambulul părtăşiei cu fraţii. Acesta este mesajul explicit al lui Ioan din prima lui epistolă:

„Ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Cristos... Dacă zicem că avem părtăşie cu El, şi umblăm în întuneric, minţim, şi nu trăim adevărul. Dar dacă umblăm în lumină, după cum El Însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Cristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat.” (1 Ioan 3,6‑7)

Probabil că linia argumentaţiei Domnului Isus nu este atât de directă pe cât ar prefera cititorul contemporan, însă logica Lui este clară. Ioan şi ceilalţi învăţători la care se face referire în pasajul citat (acel „noi”, plural al persoanei întâi) au ajuns la cunoştinţa adevărului prin viaţa şi învăţăturile Domnului Isus. Acest lucru le‑a permis să aibă părtăşie cu Dumnezeu Tatăl şi cu Cristosul înălţat. Părtăşia nu este numai cu Dumnezeu, ci şi între, în mijlocul celor care „trăiesc adevărul”.

Păcatul, („umblarea în întuneric”) nu numai că ne strică părtăşia cu Dumnezeu, ci o împiedică şi pe cea dintre noi. „Umblarea în lumină” –ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu şi mărturisirea păcatelor atunci când suntem neascultători – ar trebui să conducă la părtăşie.

Pe scurt, părtăşia cu fraţii începe cu o relaţia cinstită, deschisă, în ascultare de Dumnezeu, înrădăcinată în adevărul Cuvântului Său. Felul în care împărtăşim relaţia aceasta cu fraţii – felul în care ne luptăm să cunoaştem adevărul şi ne străduim să îl aplicăm în viaţa noastră – reprezintă esenţa părtăşiei.

Aşadar părtăşia are o sursă şi două canale. Sursa este Dumnezeu. Cele două canale – care amândouă trebuie înţelese în lumina Scripturii – sunt lucrarea Duhul Sfânt în inima noastră şi lucrarea Duhului prin ceilalţi credincioşi.

Cred că unii, auzind asta, ar fi ispitiţi să coboare din autobuzul care‑i duce înspre părtăşie. Toate relaţiile, chiar şi cele dintre credincioşi, vin la pachet cu o mulţime de probleme. Dacă te deschizi pentru relaţii, pregăteşte‑te să fii rănit, călcat în picioare, înţeles greşit, să ai probleme de tot felul, şi asta pentru că relaţiile dintre noi sunt inevitabil influenţate de natura noastră păcătoasă.

Poate crezi că singurul lucru de care ai nevoie este părtăşia cu Dumnezeu. La urma urmelor, nu ne învaţă Biblia că Dumnezeu şi Cuvântul Său sunt tot ce avem nevoie în ceea ce priveşte viaţa şi neprihănirea? Da, aşa este. Însă greşeala vine din aceea că limităm mijloacele pe care le foloseşte Dumnezeu pentru a ne ajuta să punem Cuvântul Său în practică în viaţa noastră. Doar Duhul este acela care ne poate lumina pentru a înţelege Scriptura cu mintea şi ne dă puterea de a‑l asculta şi împlini. Şi totuşi, de multe ori Duhul alege să Se folosească de fraţi sau de surori, pentru a transmite adevărul urechilor şi inimii noastre. Cine suntem noi să Îi contestăm acţiunile? Desigur, El Se va folosi de învăţători ai Cuvântului, prin predici, cărţi sau casete. Dar îl poate folosi la fel de bine pe unul dintre membri obişnuiţi ai Grupului tău Mic – şi aici începe şlefuirea. Putem să‑i ignorăm pe învăţători, putem închide o carte sau casetofonul. Dacă ne străduim puţin, putem chiar să aplicăm greşit unele învăţături, după gustul nostru. Dar cei care sunt cel mai aproape de noi, dacă îşi fac „meseria” într‑o atmosferă de părtăşie, nu ne vor permite cu atâta uşurinţă să ignorăm avertizările lui Dumnezeu.

Noi suntem ca israeliţii care pribegeau prin pustie, ca ucenicii adunaţi împreună în camera de sus, după ce Isus S‑a înălţat la Tatăl sau ca pelerinii de pe Mayflower. Marea noastră problemă, dacă e să vedem lucrurile în negru, este că suntem încarceraţi, legaţi la mâini şi la picioare, într‑un spaţiu îngust, limitat – pustia Sinai, un mediu ostil, cum ar fi oraşul Ierusalim sau o mare învolburată. Însă a te simţi „încarcerat” sau „legat la mâini şi la picioare” nu este o atitudine biblică. Ar trebui să ne gândim mai degrabă că ne aparţinem unii altora. Suntem pelerini, dar în drum spre Ţara Promisă, şi suntem chemaţi să ne fim de folos unii altora pe drumul acesta. Dumnezeu a ales părtăşia pentru a fi canalul cel mai important prin care toarnă din belşug viaţa în Trupul Său.

Cum facem să avem părtăşie

Aţi auzit vreodată fraza „o manifestare a harului”? În teologie, ea se referă la lucruri care ne sunt la îndemână şi putem să le facem – cum ar fi a te ruga sau a medita asupra Scripturii – pentru a ne ajuta să obţinem ceva din partea lui Dumnezeu. Părtăşia este şi ea o „manifestare a harului”. Este o cale prin care putem ajunge în punctul în care ne putem întâlni cu Dumnezeu. Aşadar, întrebarea care se pune este: care să fie mijloacele prin care poţi obţine „o manifestare a harului în părtăşie”? Ce putem face pentru a ajunge la starea în care putem experimenta părtăşia? Lista este lungă!

Închinaţi‑vă lui Dumnezeu împreună. Închinarea este unul dintre canalele prin care se experimentează părtăşia cu Dumnezeu, meditând asupra persoanei Lui şi exprimând adevărul despre El în cuvinte, mulţumindu‑I şi bucurându‑te când simţi prezenţa Lui. Aşa cum am citat mai devreme din Scripturi, părtăşia cu Dumnezeu – şi implicit închinarea – ne deschide porţile şi pentru părtăşia unii cu alţii.

Rugaţi‑vă unii pentru alţii,mai ales pentru lucrurile care ne împovărează şi pentru ca Dumnezeu să lucreze în viaţa noastră. Niciodată nu suntem mai aproape unii de ceilalţi, nu cunoaştem mai bine calitatea părtăşiei şi profunzimea relaţiei unui alt credincios cu Dumnezeu ca atunci când ne rugăm împreună.

Folosiţi‑vă darurile spirituale pentru a‑i ajuta pe cei din jur să crească în relaţia cu Dumnezeu. Dacă părtăşia înseamnă a fi împreună în Duhul, oare ce dovadă de „a fi una în Duhul” nu este mai clară ca aceea prezentă în ocaziile când ne slujim unii pe alţii prin aceste daruri ale Duhului, pe care Duhul Însuşi le binecuvântează cu puterea Sa?

Purtaţi‑vă poverile unii altora. Iată cum formulează Pavel acest îndemn: „Fraţilor, chiar dacă un om ar cădea deodată în vreo greşeală, voi, care sunteţi duhovniceşti, să‑l ridicaţi cu duhul blândeţei. Şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu. Purtaţi‑vă sarcinile unii altora, şi veţi împlini astfel Legea lui Cristos.” (Galateni 6:1‑2). Toţi avem sarcini şi poveri şi – cu spunea odată pastorul meu, C.J. Mahaney – avem responsabilitatea de a vorbi cu fraţii despre poverile noastre, fără a avea pretenţia ca cineva să afle despre ele printr‑o „revelaţie divină” pentru a şti ce ne împovărează. Să ştiţi că procesul acesta nu trebuie să fie unul dificil.

Într‑una dintre zile, eram la biroul bisericii noastre împreună cu încă patru dintre angajaţii noştri, în urma unei întâlniri de afaceri. M‑am ridicat să plec, dar înainte de plecare le‑am spus, foarte natural: „Prieteni, trebuie să vă spun ce am pe inimă!” Atât ne‑a trebuit, ne‑am aşezat şi am început să discutăm.

În urmă cu nicio lună, îngropasem un băieţel de opt anişori, care murise de cancer. Matt fusese mult mai mult decât un simplu membru al bisericii mele, era prieten cu mine şi cu familia mea. De când a plecat dintre noi, simţeam mereu povara asta – o tristeţe nemăsurată – şi nu ştiam dacă era normal să simt asta, de unde mi se trăgea şi dacă mă raportam corect la sentimentele mele. Cu toate că acum văd lucrurile cât se poate de clar, la momentul acela nu înţelegeam ce se întâmplă în inima mea.

Prietenii mei ascultau în linişte, în timp ce eu mă luptam din greu să explic prin ce treceam. Însă nu s‑au mulţumit să mă încurajeze, să mă liniştească. Mi‑au pus tot felul de întrebări iscoditoare, pentru a vedea dacă nu cumva îmi plâng de milă sau sunt îngrijorat fără motiv sau poate aveam de‑a face cu un fals sentiment de responsabilitate, pornit din mândrie. A fost nevoie de curaj din partea lor, pentru a‑i pune întrebări jenante cuiva care era împovărat de tristeţe, aşa cum eram eu, dar acele întrebări trebuiau puse, iar la momentul acela eu nu eram în stare să mi le pun mie însumi.

Când prietenii mei au terminat sesiunea de întrebări şi răspunsuri, era sigur că sunt oameni care mă înţeleg, şi nu doar înţeleg că sufăr. Ei m‑au ajutat să privesc adânc în sufletul meu. Ştiţi care a fost sfatul lor? Ai grijă la unele ispite, mai ales când suferi, John. Tristeţea pe care o simţi este o componentă naturală a durerilor provocate de pierderea cuiva drag din viaţa noastră.

Credeţi că am scăpat de tristeţe chiar în ziua aceea? Credeţi cumva că am ieşit din birou parcă plutind de fericire? Nici vorbă. Însă alţi patru prieteni îmi erau alături şi mă ajutau purtându‑mi poverile împreună, aşa că am plecat cu o greutate mai mică pe umeri.

Trebuie să spunem cuiva când suntem împovăraţi în încercările noastre. Nu mă refer doar la poverile evidente, cauzate de pierderea unui loc de muncă sau de o boală, ci şi la cele ascunse, la conflicte care ne macină pe dinăuntru. Trebuie să vorbim cu cineva de încredere şi despre temerile care ne împovărează, temeri care sunt adesea stânjenitoare, dar ne pot măcina sufletul. Ce tragedie să vezi cum poverile pe care le duc unii credincioşi îi trag în jos, pentru că aceştia refuză să caute ajutorul care se poate găsi în adevărata părtăşie!

Împărtăşeşt‑le şi altora experienţele tale spirituale. Încă din liceu, soţia mea, Nancy, obişnuia să ţină un jurnal în care îşi nota din experienţa ei cu Dumnezeu în timpul personal devoţional. Nu de puţine ori mi‑a citit din jurnalul ei, iar eu obişnuiesc să îi împărtăşesc din trăirile mele. De multe ori, nu vorbim despre asta mai mult de cinci minute, însă trebuie să vă spun că momentele acelea se constituie în cea mai profundă părtăşie.

Mărturisiţi‑vă unii altora păcatele– înainte să vă atragă cineva atenţia că aţi păcătuit. Acest ajutor preţios în lupta împotriva păcatului adesea este neglijat din pricina unei mândrii prosteşti. „Mărturisiţi‑vă unii altora păcatele”, ne scrie Iacov, „şi rugaţi‑vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi. Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit.” (Iacov 5:16)

Corectaţi‑vă, îndreptaţi‑vă unii pe alţii atunci când vedeţi un frate care nu‑şi recunoaşte păcatul şi nu îşi asumă răspunderea pentru fapta sa. Pavel ne scrie că atunci când vedem un frate înlănţuit de un păcat, ar trebui să îi spunem că păcătuieşte, pentru a‑l ajuta să se îndrepte (Galateni 6:1). Oricât ni s‑ar părea de incomod să facem aşa ceva, asta înseamnă a fi în părtăşie. Iar dacă la început nu avem succes în câştigarea fratelui nostru căzut sau rătăcit, Isus ne învaţă că trebuie să lărgim cercul părtăşiei, pentru a ne asigura că îndreptarea este corect aplicată, iar fratelui i se acordă toate şansele pentru a fi recuperat (Mat. 18:15).

Corectarea sau îndreptarea (vezi capitolul 5) este unul dintre cele mai solicitante aspecte ale părtăşiei, pentru că adesea implică păreri contradictorii şi chiar conflicte. Mai mult chiar, cel care sugerează că este nevoie de corectare se va trezi că‑i sunt analizate motivaţiile, interesul – şi că se trage concluzia că este direct interesat în demersul lui. Şi totuşi, dacă nu ar exista dinamica aceasta a părtăşiei, am ajunge să ridicăm ziduri pentru a ascunde anumite colţuri ale existenţei noastre, împiedicându‑ne astfel să luăm parte la nenumărate alte ocazii de a gusta adevărata părtăşie.

Slujiţi unii altora, în mod practic. O slujire eficientă înseamnă a cunoaşte nevoile celor de lângă tine. Descoperirea acestor nevoi este adesea o consecinţă naturală a părtăşiei. Imaginaţi‑vă că unul dintre cuplurile din Grupul vostru mărturiseşte că au nenumărate conflicte în familie din pricină că unul dintre soţi îşi neglijează căsnicia. A avea părtăşie cu ei poate să însemne, practic, să îi luaţi pe copiii familiei respective pentru un week‑end, aşa încât soţii să poată ieşi undeva singuri pentru a‑şi analiza relaţia şi a îndrepta ceea ce este greşit în relaţia lor.

Trebuie să fim, însă, foarte atenţi: simplul fapt că executăm o serie de acţiuni ca acelea pomenite mai devreme nu înseamnă automat că trăim în părtăşie. Vă rog să vă aduceţi aminte că aceste sunt „modalităţi prin care se creează părtăşia”. Acestea te vor aduce la pragul de la care se poate crea părtăşia, dar ea nu îţi este garantată. Adevărata părtăşie este lucrarea Duhului, prin har. Dar aşa cum pentru un tango e nevoie de doi, şi pentru a crea părtăşia e nevoie de doi parteneri, şi nu toţi sunt dispuşi să intre în dans. Totuşi, refuzul de a te folosi de aceste „modalităţi prin care se creează părtăşia” te privează de părtăşie, care este o „manifestare a harului”.

Obstacole în calea părtăşiei

Într‑un eseu despre părtăşie, J.I. Parker identifică patru obstacole care ne împiedică să ne bucurăm de această calitate specială a trăirii în Duh. Acestea sunt: autosuficienţa, formalismul, ranchiuna sau amărăciunea şi elitismul.^[3]

Auto‑suficienţa. Acest păcat constă din aceea că transmite oamenilor şi lui Dumnezeu ideea că ne descurcăm singuri, suntem capabili de orice, că nu avem nevoie de ajutor. El se manifestă prin absenţa rugăciunii (care, de fapt, sugerează că ne înşelăm singuri, spunându‑ne că nu avem nevoie de Dumnezeu) şi absenţa părtăşiei (care sugerează faptul că nu avem nevoie unii de ceilalţi).

În ultimii 30 de ani, credincioşii par să fie fascinaţi de capitolul 12 din 1 Corinteni, dar şi de alte pasaje din Noul Testament care vorbesc despre darurile spirituale. De multe ori se subliniază întrebarea: „Care‑mi sunt darurile spirituale?” Dacă suntem interesaţi de slujire, atunci întrebarea e cât se poate de legitimă. Însă la o citire mai profundă a capitolului, vedem că el se referă la o altă chestiune, şi anume la faptul că avem nevoie unii de ceilalţi, pentru că fiecare credincios are daruri diferite. A spune că putem deveni ceea ce doreşte Dumnezeu de la noi, fără a lua în calcul părtăşia, este la fel de nepotrivit ca şi când am afirma că un trup poate funcţiona la fel de bine fără ochi, fără mâini sau fără picioare.

Atunci când ne credem autosuficienţi, avem tendinţa de a ignora părtăşia, pentru ca mai târziu, când ajungem în criză, să observăm că avem mare nevoie de ea. Atunci ne luptăm pe toate planurile să ne facem relaţii, şi din păcate avem prea puţin timp de ele, iar prietenii – chiar cei bine intenţionaţi, dar care ne ştiu trecutul ‑ trag concluzia că nu ne interesează deloc părtăşia.

Formalismul. Este posibil ca termenul să vă aducă aminte de genul de jucători debutanţi, la început de afirmare pe teren, sau de un restaurant de lux şi faptul că nu ştiaţi cu care dintre furculiţe se mănâncă aperitivele.

Însă în acest context, el înseamnă reguli sau standarde pe care inconştient ni le impunem atunci când ne aflăm într‑un context social. Uneori regulile acestea sunt neutre, însă alteori ele inhibă părtăşia. Să luăm, spre exemplu, codul nescris de reguli al unei familii: „Nu vorbim despre viaţa noastră privată cu alţi oameni.” O astfel de regulă, când este introdusă în biserică, nu permite dezvoltarea părtăşiei.

Şi în Grupurile Mici se poate cădea în formalism – iar Grupul Mic este tocmai cadrul în care părtăşia se cultivă în solul fertil al spontaneităţii şi deschiderii. De fapt, am constatat faptul că multe întâlniri de Grup Mic sunt la fel de previzibile ca orice serviciu religios, liturgic (fac această afirmaţie fără vreo intenţie de a denigra o anume formaţiune religioasă care foloseşte tiparul liturgic). Liderul urmăreşte un tipar standardizat. Aceiaşi oameni se roagă, citesc Scriptura, vorbesc despre problemele lor, de fiecare dată!

Părtăşia trebuie să fie în esenţă spirituală – „de la Duhul” – şi la fel ar trebui să fie şi întâlnirile noastre. Nevoile şi problemele vieţii noastre se schimbă de la o etapă a vieţii la alta, şi la fel ar trebui să se întâmple şi cu subiectele de discuţie din Grupurile Mici, pentru că Duhul lucrează permanent în viaţa noastră pentru a ne transforma după chipul lui Cristos, la modul practic. Trebuie să ne lăsăm modelaţi de Duhul şi să le permitem şi prietenilor noştri să ne ajute. Nu doresc să spun că ar fi de dorit să nu existe o planificare sau organizare a întâlnirilor de Grup Mic; ce încerc să sugerez este ca organizarea întâlnirilor să se facă în aşa fel încât să le ofere posibilitatea membrilor de lux şi faptul că nu ştiaţi cu care dintre furculiţe se mănâncă aperitivele. Însă în acest context, el înseamnă reguli sau standarde pe care inconştient ni le impunem atunci când ne aflăm într‑un context social. Uneori regulile acestea sunt neutre, însă alteori ele inhibă părtăşia. Să luăm, spre exemplu, codul nescris de reguli al unei familii: „Nu vorbim despre viaţa noastră privată cu alţi oameni.” O astfel de regulă, când este introdusă în biserică, nu permite dezvoltarea părtăşiei.

Şi în Grupurile Mici se poate cădea în formalism – iar Grupul Mic este tocmai cadrul în care părtăşia se cultivă în solul fertil al spontaneităţii şi deschiderii. De fapt, am constatat faptul că multe întâlniri de Grup Mic sunt la fel de previzibile ca orice serviciu religios, liturgic (fac această afirmaţie fără vreo intenţie de a denigra o anume formaţiune religioasă care foloseşte tiparul liturgic). Liderul urmăreşte un tipar standardizat. Aceiaşi oameni se roagă, citesc Scriptura, vorbesc despre problemele lor, de fiecare dată!

Părtăşia trebuie să fie în esenţă spirituală – „de la Duhul” – şi la fel ar trebui să fie şi întâlnirile noastre. Nevoile şi problemele vieţii noastre se schimbă de la o etapă a vieţii la alta, şi la fel ar trebui să se întâmple şi cu subiectele de discuţie din Grupurile Mici, pentru că Duhul lucrează permanent în viaţa noastră pentru a ne transforma după chipul lui Cristos, la modul practic. Trebuie să ne lăsăm modelaţi de Duhul şi să le permitem şi prietenilor noştri să ne ajute. Nu doresc să spun că ar fi de dorit să nu existe o planificare sau organizare a întâlnirilor de Grup Mic; ce încerc să sugerez este ca organizarea întâlnirilor să se facă în aşa fel încât să le ofere posibilitatea membrilor Grupului să împărtăşească tuturor despre lucrarea pe care o face Duhul în viaţa lor.

Amărăciunea sau ranchiuna.În contextul părtăşiei, aceasta este pur şi simplu o reacţie păcătoasă în contextul unei relaţii care a suferit o criză, luând o turnură greşită. Haideţi să analizăm câteva cazuri:

• Aşteptări neîmplinite: „L‑am invitat la prânz şi nu a acceptat. Mi‑am deschis inima în faţa lui şi nu m‑a luat în seamă. Credeam că vom fi cei mai buni prieteni, în schimb îşi petrece tot timpul cu alţii.”
• Orgoliu rănit: „Observaţiile şi mustrarea ta au fost deplasate şi sunt jignit că ai putea să mă crezi în stare de aşa ceva. Niciodată nu‑mi voi mai vărsa inima în faţa ta aşa cum am făcut‑o până acum.”
• Invidie: „De ce să fie el liderul de grup? Nu vede pastorul că eu sunt mult mai potrivit?”
• Bârfă şi vorbire de rău. Iată ce înseamnă a bârfi: a spune cuiva, pe care‑l consideri privilegiat, apropiat, o informaţie negativă despre un altul, atunci când cel căruia te adresezi nu este nici parte din problemă, nici din soluţie. Vorbirea de rău, care înseamnă a împrăştia o informaţie falsă despre un altul, cu intenţia de a‑i face rău, îi face pe cei care vorbesc de rău să fie ranchiunoşi sau umpluţi de amărăciune. Netratate corespunzător sau corect, atât bârfa cât şi vorbirea de rău ridică ziduri de neîncredere, de amărăciune şi ostilitate între care părtăşia nu se poate dezvolta. Ce e şi mai rău este că aceste ziduri tind să creeze diviziune în cadrul grupului, îndepărtându‑i pe credincioşi unii de alţii.

Elitismul. Această atitudine condescendentă faţă de aceia pe care‑i considerăm mai puţin maturi decât noi înşine stinge părtăşia – sau o transformă într‑o potecuţă îngustă, într‑un drum cu o singură direcţie. Elitismul poate fi întâlnit în tipare de gândire de felul acesta: „Îl pot ajuta, dar el nu este destul de matur ca să aducă vreo contribuţie la creşter mea spirituală. Eu îmi împărtăşesc viaţa numai cu cei care sunt destul de maturi să înţeleagă prolemele mele.” Sau, ajungem să formăm grupuri exclusiviste, care se bazează pe mândria de a avea o oarecare poziţie sau un buzunar mai gros ca alţii: „Eu sunt în biserica aceasta de multă vreme, şi am relaţii sus‑puse. Cred că tipii ăştia s‑ar simţi mai bine cu alţi membri, mai noi, mai necunoscuţi.”

Cum treci de la o etapa la alta

Pune întrebări. De îndată ce am înţeles ce mare valoare are părtăşia, este uşor să creăm ocazii în care aceasta poate să se dezvolte. Obişnuieşte să pui întrebări care să străpungă carapacea cu care se acoperă unii. Treci de la întrebările de felul: „Şi voi, cum o mai duceţi?” la: „Spune‑mi cum lucrează Domnul la viaţa ta în zilele acestea?” „În ce fel te‑a afectat evenimentul acela?” „Ce crezi că ar trebui să înveţi din situaţia aceasta?”

Se pare că ne este mult mai greu să punem astfel de întrebări decât să răspundem la ele. Cei mai mulţi nu avem nicio problemă să vorbim despre încercările prin care trecem, despre poverile noastre, succesul sau preocupările noastre, şi tuturor ne lipseşte un frate sau o soră care sunt dispuşi să ne asculte.

Oferă‑te voluntar. Părtăşia se dezvoltă mult mai uşor într‑un cadru în care ne deschidem de bună voie, împărţim voluntar şi altora din trăirile noastre cele mai intime, nu numai pentru a mai scăpa de sentimentul de singurătate, ci pentru a beneficia de o evaluare cinstită din partea lor, pentru a şti cum stăm în privinţa problemelor personale cu care ne confruntăm, ce trebuie să schimbăm la viaţa noastră. Rareori se întâmplă ca cineva să te mustre, să te corecteze, dacă nu îl inviţi să o facă. De curând, unul dintre prietenii mei mi‑a spus ca are să‑mi spună ceva în privat. Se lupta cu o ispită mai veche, un păcat care îl ataca din toate părţile, iar abordarea lui a fost de‑a dreptul impresionantă: „Întotdeauna ţi‑am apreciat susţinerea şi sfatul când mărturiseam că mă lupt cu ispita şi am reacţii păcătoase, dar acum am nevoie nu numai de înţelegerea şi ajutorul tău. Am nevoie să mă mustri în cei mai duri termeni. Te rog să mă faci să ascult, şi să mă corectezi cu toată seriozitatea.” Omul acesta iubeşte adevărata părtăşie, iar creşterea lui în credinţă s‑a datorat, în parte, faptului că el îşi recunoaşte nevoia de ajutor şi ştie că Duhul Se foloseşte de fraţii lui pentru a‑i oferi ajutorul.

Profită de ocaziile care ţi se ivesc. De fiecare dată când mă pregătesc pentru întâlnirea de Grup Mic am două lucruri în minte: în primul rând, în ce fel mi Se adresează Dumnezeu mie, ce are de schimbat la viaţa mea – un păcat, o ispită, o încercare, o ocazie sau o decizie, faptul că sunt confuz în legătură cu anumite lucruri. Sunt pregătit, gata să‑mi deschid inima şi să primesc călăuzire într‑o anumită privinţă. Dacă e să fim practici, trebuie să spunem că nu vom reuşi întotdeauna să îi facem pe toţi să se deschidă, aşa că se poate ca problema mea să nu fie discutată în seara aceea, însă dacă se iveşte ocazia, eu sunt pregătit. (Dacă nu, voi căuta o altă ocazie.) În al doilea rând, mă pregătesc pentru întâlnire amintindu‑mi situaţii pe care le‑au prezentat ceilalţi membri ai grupului, pentru a le arăta că îmi pasă de ei, a‑i încuraja şi a pregăti atmosfera în care se dezvoltă părtăşia.

Întâlnirea noastră de grup se împarte în două sesiuni: toţi împreună, ca şi cupluri (toţi suntem căsătoriţi), şi separat, în două grupuri, femeile şi bărbaţii. Discernământul ne ajută să alegem care probleme pot fi discutate în grupul reunit, iar cele mai delicate trebuie păstrate pentru întâlnirea separată.

Fii creativ. Există nenumărate ocazii în care poţi cultiva părtăşia. Ospitalitatea este o practică biblică ce poate duce la părtăşie. Orice fel de interacţiune între creştini – în special între cei din biserica ta, dar în mod deosebit între cei din Grupul tău – ar trebui percepută ca o ocazie de a veni în părtăşie.

Toţi, ca o familie

Una dintre metaforele pe care Scriptura le foloseşte pentru a descrie biserica este familia. În zilele noastre există multă preocupare faţă de familie. Societatea în ansamblul ei s‑a alarmat constatând că familiile individuale, dar şi familia ca instituţie, slăbesc şi se destramă dacă nu sunt îngrijite şi „hrănite” corespunzător (termenul la modă: „sunt disfuncţionale”). Dacă ar fi să ne luăm după numărul dezbaterilor pe această temă, am putea concluziona că doar cele „disfuncţionale” sunt singurele familii care ne‑au mai rămas.

Nici pe departe! Există încă multe familii sănătoase, „funcţionale”. Dintre acestea, eu sunt convins că cele mai bune sunt familiile creştine care funcţionează pe principii biblice, care îşi înfig rădăcinile adânc în solul bisericilor locale. Cuvântul biblic pentru familie este tradus de cele mai multe ori cu „casă, căsnicie”, iar atunci când devenim creştini, devenim membri ai casei lui Dumnezeu, ai familiei Sale. Haideţi să citim trei pasaje din scrierile lui Pavel:

„Aşadar, cât avem prilej, să facem bine la toţi, şi mai ales fraţilor în credinţă (în engl.: familiei în credinţă).” (Galateni 6:10)

„Aşadar, voi nu mai sunteţi nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu.” (Efeseni 2:19)

„Dar dacă voi zăbovi, să ştii cum trebuie să te porţi în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlpul şi temelia adevărului.” (1 Timotei 3:15)

Fiecare avem responsabilităţi în cadrul bisericii. Părtăşia este de departe cea mai însemnată, deoarece se referă la responsabilitatea majoră de a le purta de grijă sufletului fraţilor tăi şi de a căuta ajutor pentru al tău, aşa încât împreună să putem fi tot ceea ce doreşte Dumnezeu de la noi.

O biserică locală bună, sănătoasă – şi un Grup Mic sănătos – este ca şi cea mai reuşită familie. Familiile bune sunt cele în care membrii îşi asumă responsabilitatea, unii pentru alţii. În familiile bune, onestitatea este la loc de cinste. Într‑o familie bună, membrii îşi poartă de grijă unii altora. Familiile bune îşi rezolvă problemele. Într‑o familie bună, membrii se iubesc unii pe alţii – nimeni nu se simte singur şi părăsit. Într‑o familie bună, capul familiei este respectat – în cazul nostru, Capul este Cel pe care Îl numim Tatăl nostru şi Domnul nostru.

Părtăşia face posibilă trăirea ca în familie, în sânul bisericii. Însă părtăşia nu se naşte cât am bate din palme. Ea trebuie definită, trebuie căutată, trebuie dorită din tot sufletul. Dacă facem aşa, vom avea grijă ca nimeni să nu transforme Casa lui Dumnezeu, căminul nostru spiritual, într‑un...restaurant.